Povestea lui O, o carte pe care înveți să o iubești sau să o urăști

povestea lui O

Când am început Povestea lui O nu știam mai nimic despre carte sau despre autoare sau despre povestea din spatele poveștii. Nu văzusem filmul. Știam doar că are tente erotice, că autoarea este franceză, că este un clasic în zona BDSM și că la momentul apariției a șocat pe toată lumea.

Romanul (în original Histoire d’O) a fost scris ca o scrisoare de dragoste între Anne Desclos (sub pseudonimul Pauline Réage) și Jean Paulhan (iubitul ei de la acea vreme și scriitor la rândul său), Desclos știind că lui Paulham îi plăcuseră cărțile Marchizului de Sade. Însă dacă la Sade violența și sexualitatea sunt de multe ori intuite prin unele substantive sau verbe (și autorul e creativ mai ales prin sumedenia de scene de incest), în volumul de față Réage (cum a vrut să fie cunoscută autoarea pentru acest roman) nu face concesii prea multe, BDSM-ul este explicit iar sexul în sine este ilustrat așa de puritanic încât Henry Miller și Anais Nin te fac să roșești prin comparație.

Avem parte de acțiune încă de la început. Nu ni se prezintă cadrul parizian și nu ni se descriu personajele ci vedem prin descrierile aproape polițienești (descrieri succiente fără elemente de decor, fără artificii, fără înflorituri sau figuri de stil) pe O într-un taxi alături de iubitul ei Rene care o dezbracă pentru a fi pregătită pentru locul la care aveau să ajungă, Roissy, unde O este exploatată, durerea și țipetele cauzate de loviturile de bice fiind îmbinate cu gemetele și plăcerea. Mai avem de așteptat vreo 40 de pagini pentru a afla mai multe despre O – ea locuiește în Paris și lucrează ca fotograf de modă; nu ni se spune mai mult despre numele său (unii spun că vine de la orgasm sau obediență, alții că ar fi fost o persoană reală pe care autoarea a vrut să o protejeze – autoarea recunoscând mai târziu că personajul este bazat pe Odile, o persoană reală din viața sa).

“La primul cuvânt sau semn din partea oricăruia dintre noi vei lăsa baltă orice ai face și te vei pregăti pentru ceea ce este singura ta datorie: să fii folosită. Mâinile nu sunt ale tale, nici sânii, nici, în mod special, vreunul din orificii, pe care le putem explora și penetra așa cum vrem. Trebuie să îți amintești în fiecare moment – sau cât mai des posibil – că ți-ai pierdut toate drepturile la intimitate și tăinuire, și ca un memento al acestui fapt, în prezența noastră nu îți vei închide gura complet și nici nu îți vei încrucișa picioarele.”

Nici despre celelalte personaje nu aflăm prea multe. Cum povestea ni se spune la o persoană a III-a atipică prin ochii lui O, știm la fel de puține despre iubiții ei (Rene si fratele său Sir Stephen) și despre ea. Mai apoi, odată cu introducerea în scenă a Josephinei și a sorei sale, O se vede împărțită între atracția mai întâi pentru una apoi pentru cealaltă și dorința de a-l mulțumi pe Sir Stephen oferindu-i-le pe cele două pe tavă, pentru a se bucura de același “tratament” suferit de ea.

În momentele în care își amintește parcă ca prin vis că este bicuită și legată cu lanțuri, O începe să îngâne un je t’aime parcă încercând să se convingă pe sine însăși că violența de care se “bucură” este pentru plăcerea sa. I-am putea plânge de milă însă în nicio clipă a tratamentului nu le spune să se oprească, nu imploră, nu cere să fie lăsată să plece – poate și asta a atras atenția asupra cărții; că cineva s-ar lăsa bătut din plăcere, că ar găsi ceva incitant în asta.

Din fericire Povestea lui O este scrisă suficient de bine pentru a te face să vrei să citești mai departe, deși scenele descrise sunt, de multe ori, îngrozitoare (terifiant de seducătoare ar spune O). Deși având capitole cam lungi (în jur de 50 de pagini fiecare) evenimentele par a se derula într-un ritm așa de rapid încât parcă nu vrei să te oprești din citit – ca un roman polițist/thriller în care vrei să vezi în același timp cum se termină lucrurile și ce se mai întâmplă pe parcurs.

“Ce bucurie și confort, acest inel din fier care perforează carnea și este o greutate pentru totdeauna, această marcare eternă, cât de pașnică și liniștitoare este mâna maestrului care te așază pe un pat din piatră, dragostea maestrului care știe cum să aibă ceea ce vrea nemilos, fără compasiune.”

Și dacă nu ai ști că este scrisă în 1954, ai putea foarte bine să crezi că este plasat în zilele noastre (felul în care este scrisă îmi amintește de Grădina Raiului a lui Hemingway, un alt roman modern plasat în sudul Franței).

Un alt lucru interesant la Réage este violența din carte și progresul ei ascendent. Când îți spui că te-ai obișnuit cu BDSM-ul excesiv din Povestea lui O (care e departe de cel din cărțile siropoase ale autoarei E. L. James) autoarea introduce un element și mai șocant, poate acesta este și obiectivul să șocheze la fiecare pagină (cuvintele jouissance și titillating îmi vin în minte), cele două momente cheie în acest sens având loc pe la mijlocul capitolului al treilea când O este marcată pentru totdeauna și finalul în care toată lumea se descotorosește de ea, fie din scârbă fie pentru că fusese suficient exploatată, ca o prostituată la final de carieră.

Cred că această impredictibilitate a evenimentelor violente a făcut acest roman celebru mai degrabă decât perioada în care a apărut (francezii nu erau nici pe departe așa de pudici).

Pauline Reage a publicat și o continuare a acestui roman (intitulată Retour à Roissy), abia în 1969, în a cărui introducere a vorbit puțin despre alegerea pseudonimului și despre inspirație:

“Într-una din zile a găsit numele Reage într-un registru imobiliar și va împrumuta primul nume de la două persoane celebre, Pauline Borghese și Pauline Roland; într-una din zile fata asta despre care vorbesc, și pe bună dreptate, din  moment ce nu am nimic din ea și ea nimic din mine, într-o seară această fată în loc să citească o carte înainte de a se culca, stând pe partea stângă cu un creion negru moale în mâna sa dreaptă a început să scrie povestea pe care o promisese […] fata scria așa cum vorbești pe întuneric cu persoana pe care o iubești atunci când ai ținut cuvintele în tine mult prea mult și le dai drumul, sau prima oară în viața ei când scria fără ezitări, fără opriri, rescrieri, renunțări, scria așa cum alții respiră, cum alții visează […] Sade m-a făcut să înțeleg că suntem cu toții prizonieri, cu toții în închisoare, în sensul că există mereu cineva înlăuntrul nostru pe care îl ținem în lanțuri, pe care îl închidem, pe care îl reducem la tăcere. Printr-un șoc invers, se poate întâmpla ca acestă închisoare însăși să ne deschidă porțile spre libertate.”

Prin comparație cu ceea ce se publică în ziua de azi în zona erotică, Povestea lui O poate fi considerată chiar romatică (misterul, lipsa detaliilor, privirile pe furiș, peisajele din sudul Franței la un moment dat, creează un cadru aproape idilic) între trei bice, două gemete, și alte trei țipete de durere/plăcere. Într-o lume în care orice ne-am dori ni se oferă pe tavă și site-urile de pornografie sunt printre cele mai vizitate din lume, romanul lui Pauline Réage ne oferă mister, senzualitate, și ne pune în fața ideii de a renunța la control și autocontrol măcar pe durata citirii cărții.

foto: ripetomatoes/Instagram

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *