Skip to content

Nu genul ăla de feministă, Jessa Crispin

3 months ago

1301 words

Why I am not a Feminist: A Feminist Manifesto era încă de anul trecut pe lista mea de lecturi obligatorii pentru 2017. De la fondatoare unuia dintre primele bloguri (Bookslut) care discuta despre cărțile din afara mainstream-ului, nu putea veni decât o carte despre feminism care e împotriva fetelor așa zise cool, a ideii de girl power. Într-un context politic incert a apărut cartea Jessei Crispin, o autoarea de cărți (The Dead Ladies Project: Exiles, Expats, and Ex-Countries și The Creative Tarot: A Modern Guide to an Inspired Life), editoare și autodidactă născută în zona rurală a Kansas-ului.

Încă de la începutul cărții, Crispin își pune susținătoarele feminismului în cap, susținând că nu putem fi cu toții feminiști. Ea citează valul al doilea al feministelor din anii ’60-’70 care voiau să fie mai bine plătite și să aibă joburi pentru care să fie la fel ca bărbații care ocupau aceeși poziție (de ex la începutul anilor ‘60 o mare parte a ziarelor și revistelor americane nu le permiteau femeilor să își semneze articolele la care lucrau) și să se bucure de susținerea statului atunci când devin mame.

Prin comparație, în zilele noastre feministele împotriva cărora militează Jessa Crispin sunt mai degrabă o nouă ramură a consumerismului decât un nou val al revoluției. Autoarea citează băuturi care te fac să “simți că ai succes ca femeie”, tricouri de 700$ prin care declari lumii cî trebuie să fiem feminiști, și faptul că artistele pe de o parte spun că sunt puternice și își încurajează fanele să îndrăznească și pe de altă parte susțin concerte private pentru oamenii de afaceri de dreapta din Silicon Valley și pentru cei care își exploatează angajatele. Acum chiar și cei care sunt anti-avort se declară feminiști iar politicienii care au votat împotriva unor legislații care protejează mamele și pentru iînceperea unor războaie sunt puși în față doar datorită sexului pe care îl au.

Crispin spune că sistemul nu poate fi schimbat din interior. Că, odată ce femeile ajung în poziții manageriale adoptă tacticile folosite de barbații de dinaintea lor. Aici intră cazul unei foste vice-președinte de vânzări din Silicon Valley care a creat locuri de parcare pentru gravide mai aproape de birou abia după ce ea însăși aștepta un copil. Autoarea citează feminismul de tip #LeanIn al acesteia. Actuala directoare de operațiuni a Facebook fiind invitată la o conferință de celebrare a 50 ani de când femeile pot studia la Harvard nu le-a acordat nicio atenție menajerelor care lucrau în condiții dificile (și care au rugat-o să vorbescă cu mai marii universității despre situația lor) la unul dintre hotelurile deținute de instituție. Ea pare a avea intenții bune însaă doar în ceea ce îi privește pe cei care o ridică în slăvi (“solidaritatea nu devine un concept care vizează toate femeile, ci femeile din apropierea ta, cele în care te regăsești”)

O femeie CEO se poate mândri că e feministă – la urma urmei, a ajuns să dețină puterea – în timp ce externalizează munca unor fabrici în care femeile și copiii lucrează în condiții de sclavie, în timp ce otrăvesc atmosfera și apa cu resturi toxice și în timp ce își plătește salarii disproporționat de mici angajatelor sale […] pentru a avea succes într-o societate patriarhală, am devenit noi înșine patriarhali. Pentru a cuceri lumea, a trebuit să adoptăm caracteristicile care contează în lumea patriarhală și să ne debarasăm de ceea ce nu corespunde.

Lupta sa împotriva corporațiilor nu se datorează unui dispreț față de cei mai mari giganți din lumea ITC ci  împotriva ipocriziei unor indivizi. Din moment ce astfel de companii au ca public-țintă pe cei albi din clasa de mijloc, oamenii săraci, minoritățile sexuale și rasiale sunt lăsate în voia sorții. Crispin critică la un moment dat și acele campanii care par a vrea să atraga atenția asupra discriminării. Într-un interviu de luna trecută autoarea oferă drept exemplu o companie producătoare de săpunuri care le spunea femeilor că sunt frumoase. Cu foarte mult succes, această campanie a crescut veniturile firmei în cauza însă nu (doar) asta a supărat-o cel mai mult ci însăși ideea de frumusețe – ea spune că dacă femeile citate în reclamă sunt frumoase atunci asta înseamnă că există unele care sunt urâte.

un feminism în care cu toții suntem comfortabili este un tip de feminism în care fiecare își urmarește propriul interes mai degrabă decât interesul tuturor. Deci, deși feminismul este la modă, munca feministă de a crea o societate egalitară este la fel de demodată ca întotdeauna.

O altă idee foarte interesantă discutată în volumul Why I am not a Feminist e că întregul concept de “tu esti șefa, tu ai puterea, poți face ce vrei etc.” este pur și simplu narcisist. Autoarea e de părere (și aici sunt de acord cu ea) ca pentru că femeile (întreaga comunitate) să își depășească condiția, fiecare dintre ele trebuie să ia decizii atât în privința produselor și serviciilor folosite cât și a locurilor de muncă pentru că astfel să sprijine îmbunătățirea traiului tuturor sau măcar să nu devină parte din problemă.

trecerea atenției de la societate la individ. Ceea ce era odinioară, o acțiune colectivă și o viziune comună despre modul în care ar trebui să lucreze și să trăiască femeile, a devenit politica de identitate, o concentrare asupra istoriei și succeselor individuale, si o respingere a celor care au opinii diferite, văd altfel lumea sau au o istorie diferită.

Pe de altă parte, Crispin nu vorbește despre o lume matriarhală ci de un ideal, dacă îi putem spunea așa, în care atunci când mergi la un muzeu si vrei să vezi o expozitie pe o anumită temă din cei 20 de artiști, să nu fie 18 bărbați și două femei; idealul ar fi o diversitate mai mare în care minoritățile să aibă un cuvânt de spus în mainstream.

Poate cea mai interesantă parte din volumul Jessei Crispin este cel legat de cum răspund oamenii la părerile contrare. De multe ori “o părere diferită sau împotriva este considerat un atac. Asta pornește de la ideea că adevărul tău este singurul adevăr valabil, că traumele sau persecuțiile prin care ai trecut nu au voie să fie examinate sau puse sub semnul întrebării.”

Deși scurtă, cartea Why I am not a Feminist: A Feminist Manifesto atinge niște puncte sensibile, te face să reflectezi și cum spuneau mai mulți dintre cei care au intervievat-o pe Crispin, te incomodează. În ultimul an, văd că încep să apară tot mai multe de astfel de cărți care condamnă feminismul mainstream și care deloc surprinzător sunt un răspuns la cererea celor care nu se mai regăsesc în modelele puternice promovate la TV, în ziare și reviste sau pe internet. Dacă ar fi să te iei după acest volum și interviurile la care a luat parte în ultimele luni, nu poți decât să îți imaginezi că autoarea și-ar dori un fel de socialism de stânga, însă cum pe tema asta nu a vorbit și curios nu a fost întrebată, poata că e o temă pe care o va trata în cartea următoare.

foto: bookbeatdetroit/Instagram

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Show Buttons
Hide Buttons