Skip to content

Crimă și pedeapsă, F. M. Dostoievski

5 months ago

591 words

Ce face un roman extraordinar? Să fie premiile (Nobel și Pulizer care atrag după ele noi cititori), cum e privit și apoi amintit peste ani (multe cărți în special de la începutul secolului 20 au fost considerate “nedemne” și au fost mai apoi apreciate) sau mulțimea de ratinguri de pe Goodreads? Ca fapt divers Harry Potter și Piatra Filozofală are are peste patru milioane de citiri pe aplicație în timp ce Crimă și Pedeapsă are doar 10% din acest număr. Sigur și stilul de scriere, personajele și felul în care te identifici sau nu cu ele au rol major. Însă în acest caz putem spune despre unul sau mai multe romane contemporane că va rezista testului timpului? (George Orwell spunea în eseul său Good Bad Books că nu există vreun test literar prin care să se demonstreze superioritatea unei opere față de alta).

În topul meu al romanelor de cinci stele stau “O viață măruntă” (Hanya Yanagihara), “Tetralogia Napoletană” (Elena Ferrante), și “Chemarea Străbunilor” (Jack London). Două dintre ele sunt publicate după 2000. Oare vor mai fi citite sau măcar amintite peste 150 de ani? Mai sunt scriitorii de azi dispuși să nu își dorească celebritatea de dragul artei? (Bukovski bea de stingea, Hemingway și Salinger aveau câte-o casă la kilometri de civilizație). În prezentul nostru agitat mai suntem capabili ca Thoreau să stăm pe o bancă și să contemplăm lucrurile și oamenii din jur pentru ore în șir? Sau ca Marina Abramovic care pleca în India pentru a medita în tăcere câteva luni la rând?

Pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezeşte un anumit ţel, precum şi revolta împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest ţel.

Dacă era o fire contemplativă sau nu încă nu am aflat pentru că nu i-am citit jurnalul. Însă în Crimă și Pedeapsă pare a fi făcut o treabă foarte bună. Povestea plasată în Sankt Petersburg-ul de la mijlocul secolului 19, personajele pe care ajungi să le iubești și să le urăști, uneori în același timp, Făt-Frumosul venit să salveze situația și care o încurcă mai mult, dragostea ca putere curativă, și ideea de ansamblu de roman psihologic (Dostoievski le-ar putea da lecții atât lui Camil Petrescu cât și producătorilor de seriale polițiste americane) fac din Crimă și Pedeapsă un roman care merită citit în orice perioadă a vieții.

Din romanul lui Dostoievski nu înveți că minciuna și crima au picioare scurte ci că toate te vor afecta la nivel psihologic mai devreme sau mai târziu și că asta, teama de a spune prea mult, posibilitatea de dezvăluire, paranoia că ești urmărit, sunt mult mai extenuante ca închisoarea. Din Crimă și Pedeapsă mai înveți și că oriunde ai fi te poți reinventa.

Un element interesant e și titlul care e direct legat de dualitatea personajului principal, care, pe de-o parte crede că e vinovat și că merită să fie închis și pe de altă parte spune că această crimă a fost ca un serviciu adus comunității. Raskolnikov apelează la gestul din finalul romanului mai ales pentru liniștea sa sufletească nu pentru că ar fi crezut că a greșit.

Crimă și Pedeapsă nu e genul de roman care să îți schimbe viața, poate că nici nu există așa ceva. Însă sigur te va face să te gândești. La viață, la viitor, la evoluție.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Show Buttons
Hide Buttons