Teatrul lui Mihail Sebastian

mihail sebastian

Deși piesele sale sunt trecute la categoria comedie, poți spune foarte bine că reprezintă o alegorie a tristeții (sau o semi-tragedie) mai degrabă decât un motiv de râs. Nu poți să îl citești pe Mihail Sebastian fără a te gândi, urmărind firul poveștii (toate trei piese sunt comedii, toate au trei acte, două încep cu scene intrigante – primul act, trec la o complacere fericită care ai spune că este finalul – actul al doilea și se termină mai mult sau mai puțin trist atunci când personajele trebuie să iasă din reverie – actul al treilea) că sunt inspirate din propria viață (în cele trei piese apar intelectuali, funcționari și adolescenți).

Dacă ai ști ce mare lucru este să nu aștepți nimic…Unsprezece luni pe an sunt și eu un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar dupa unsprezece luni mă duc undeva departe de oraș, să iau lecții de lene, de la piatra asta, de la copacul ăla […] eu nu vreau să știu ora exactă. Și nu vreau să știu ce e azi, ce va fi mâine, și ce a fost alaltăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Îmi faceți milă, zău, când vă văd cu ce disperare, cu ce panică vă agățați de tot ce ați lăsat dincolo, acasă […] la drept vorbind n-ați lăsat nimic acolo. Ați adus totul cu voi, în valiză: manii, regrete, zâmbete, amoruri.

Criticile din finalul cărții par a preamări un autor care a vrut să fie parte din gașcă și în același timp să își vadă de viață (și cărți) după propriile idei. Aș fi preferat o prefață sau o postfață cu câteva cuvinte ale lui Sebastian față de niște cuvinte pompoase venite de la niște critici literari pe care îi găsești în zecile de cărți de comentarii literare.

Spre deosebire de Eminescu sau Delavrancea care au folosit metafore si epitete pentru a înfrumuseța poezia sau teatrul, Sebastian pare accesibil și la mai bine de 50 de ani de la lansarea celor trei piese. Povestea, deși simplistă în aparență, are mai multe puncte comune; în “Jocul de-a vacanța” ‘actorii’ aleg să fie refugiați într-o pensiune în care de la un moment dat timpul pare a-și pierde puterea, lumea se bucură leneșă de trecerea zilelor de vară, ea fiind marcată doar de căderea frunzelor. Pe final personajele realizează că nu se pot opri în loc și că trebuie să revină la muncă și la grijile de zi cu zi; aceeași temă este reluată și în «Steaua fără nume» când o femeie este ‘înțepenită în timp’ într-un satuc de lângă Sinaia; ca și personajul feminin din “Jocul de-a vacanța” se bucură pentru un timp de o fericire situată parcă în afara timpului însă ca și piesa precedentă aceasta nu durează și renunță și ea la micul târg pentru glamourul Bucureștiului interbelic.

Ultima oră pare a fi făcut din alt aluat. Deși găsim același amestec de funcționari și intelectuali, nu mai avem parte de o poveste de dragoste (sau dacă am putea presupune o idilă, aceasta are loc într-un timp și spațiu după încheierea acțiunii) iar povestea pare mai vagă decât în primele două piese. Aici nu prea iîți dai seama ce a vrut Sebastian să ne transmită – că mita era în floare încă din anii ’30, că pasiunea pentru cărți te poate băga în bucluc sau că îți poți pierde agoniseala (obținută ilegal) într-un timp extrem de scurt.

Noi n-avem timp să fim fericiți. Abia avem timp să trăim bine. Fericiți sunt ăștia care rămân aici. A lor e împărăția cerului.

Mihail Sebastian creează un cadru feeric, aproape utopic în care personajele nu se înțeleg la început, apoi sunt în completă armonie ca mai apoi finalul să fie marcat de o despărțire, de revenirea la realitate. Iar dacă indicațiile scenice și replicile par scrise și interpuse la momentul potrivit, povestea per ansamblu este o construcție care pare anume făcută pentru a-ți lăsa un gust amar, te face să îți dorești să fi făcut parte dintre personaje și să răsufli ușurat că nu ești acolo în același timp. Dacă la prima piesă m-a suprins și ușor întristat finalul (construcția superbă din actul al doilea părea a duce la o concluzie fericită), a doua urmând în principiu aceeași direcție m-a făcut să sper că poate de această dată va avea o altă turnură. Însă nici de data asta nu a fost să fie. La a treia piesă, având deja ‘experiența’ a doua lucrări Sebastian deja nu mă mai gândeam la un final fericit, ci doar voiam să văd dacă autorul va reuși din nou să mă tragă în lumea sa. M-a atras însă nu cu aceeași intensitate ca primele două. Deși se poate spune că avem parte de un final fericit însă cumva incert, povestea de aici nu ne face nostalgici cu privire la trecut, nu ne face să ne imaginam cum ar putea fi un final alternativ așa cum se întampla în “Jocul de-a vacanța” si “Steaua fără nume”.

Cu un aer proaspăt prin care ar putea fi plasat foarte bine și în România anului 2017, Sebastian te face, cum poate prea puțini autori români contemporani reușesc, să îți dorești să citești tot ceea ce a scris. Arya Stark îngâna în Game of Thrones numele celor pe care voia să îi ucidă, tot așa și eu repet în gând și pe acest blog numele cărților pe care vreau să le citesc scrise de Mihail Sebastian: De două mii de ani, Cum am devenit huligan, Orașul cu Salcâmi, Accidentul, Femei, Jurnal.

Pe toate le cunosc. M-am învățat cu ele. Numai s-o iau în mână și spun care cum e. Sunt și unele de scârțâie, când le deschizi, ca o ușă neunsă. Altele nici nu le auzi. Sunt și cărțile ca oamenii: unele tac, altele țipă […] e câte una care troznește din senin, ca butucul iarna în vatră. Parc-ar vrea să zică ceva, dar nu știu ce.

Pe Mihail Sebastian nu îl citești pentru proza sclipitoare sau datorită criticilor bombastice (de atunci și de acum). Îl citești pentru simplitatea cuvântului, pentru introducerea fără ifose a personajelor, pentru lejeritatea pe care ți-o transmite prin cuvinte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *